În abordarea tulburărilor legate de consumul de substanțe (SUD), o problemă semnificativă de sănătate publică, devine important să se exploreze neuroștiința dependenței și să se transpună aceste cunoștințe în practica clinică. Această abordare este crucială, deoarece SUD sunt adânc înrădăcinate în impulsul biologic fundamental de a căuta plăcerea și de a evita răul.
Acest articol examinează perspectiva neuroștiințifică asupra modului în care substanțe precum alcoolul, canabisul și altele influențează sistemul de recompensă al creierului, declanșând o cascadă de neuroadaptări care contribuie la dezvoltarea dependenței.
Deși în acest articol ne concentrăm asupra dependenței de substanțe, principiile se aplică și altor tulburări de dependență, cum ar fi jocurile de noroc patologice și dependența de internet.
NEUROȘTIINȚA PLĂCERII ȘI A DURERII
Ca toate entitățile conștiente, oamenii au evoluat în cadrul lor psihologic pentru a gravita în mod inerent spre stimuli pozitivi și a-i evita pe cei negativi, o tendință profund structurată pentru a evita durerea și a urmări plăcerea.
Această urmărire a plăcerii, instinctuală și ereditară, se aliniază principiului plăcerii al lui Freud, o piatră de temelie a teoriei psihanalitice.
Principiul plăcerii presupune că impulsul fundamental al omului de a căuta plăcerea și de a evita durerea este o forță inconștientă care influențează în mod persistent comportamentul. Freud a afirmat că acest principiu acționează de-a lungul întregii vieți a unui individ, dirijând subtil acțiunile și modelând experiențele subiective.
Această dorință de plăcere este considerată un motivator principal în dezvoltarea comportamentului uman, exercitând o influență semnificativă asupra alegerilor și acțiunilor indivizilor în căutarea împlinirii hedonice.
Acest comportament adaptiv, în timp ce este esențial pentru supraviețuire, predispune, de asemenea, indivizii la riscul de dependență. Între specii, răspunsul la stimuli recompensatori (cum ar fi mâncarea și *****ul) și la stimuli aversivi (cum ar fi durerea și amenințările) este conservat în mod remarcabil.
În ceea ce privește dinamica durerii și a recompensei, principiul plăcerii se aliniază cu teoria procesului adversarului (OPT) a emoțiilor. Această teorie sugerează că tonul hedonic rezultă din procesele de recompensă și aversiune opuse din punct de vedere valoric care reglează homeostazia emoțională și motivațională. Conform OPT, activarea repetată a unui proces poate duce la atenuarea acestuia și la intensificarea simultană a procesului adversarului.
Acest concept este esențial pentru modelul neurobiologic al dependenței propus de Koob și colegii săi, care subliniază interacțiunea complexă dintre sistemele de recompensă și stres din creier, pe care o vom aborda mai târziu.
Acest articol examinează perspectiva neuroștiințifică asupra modului în care substanțe precum alcoolul, canabisul și altele influențează sistemul de recompensă al creierului, declanșând o cascadă de neuroadaptări care contribuie la dezvoltarea dependenței.
Deși în acest articol ne concentrăm asupra dependenței de substanțe, principiile se aplică și altor tulburări de dependență, cum ar fi jocurile de noroc patologice și dependența de internet.
NEUROȘTIINȚA PLĂCERII ȘI A DURERII
Ca toate entitățile conștiente, oamenii au evoluat în cadrul lor psihologic pentru a gravita în mod inerent spre stimuli pozitivi și a-i evita pe cei negativi, o tendință profund structurată pentru a evita durerea și a urmări plăcerea.
Această urmărire a plăcerii, instinctuală și ereditară, se aliniază principiului plăcerii al lui Freud, o piatră de temelie a teoriei psihanalitice.
Principiul plăcerii presupune că impulsul fundamental al omului de a căuta plăcerea și de a evita durerea este o forță inconștientă care influențează în mod persistent comportamentul. Freud a afirmat că acest principiu acționează de-a lungul întregii vieți a unui individ, dirijând subtil acțiunile și modelând experiențele subiective.
Această dorință de plăcere este considerată un motivator principal în dezvoltarea comportamentului uman, exercitând o influență semnificativă asupra alegerilor și acțiunilor indivizilor în căutarea împlinirii hedonice.
Acest comportament adaptiv, în timp ce este esențial pentru supraviețuire, predispune, de asemenea, indivizii la riscul de dependență. Între specii, răspunsul la stimuli recompensatori (cum ar fi mâncarea și *****ul) și la stimuli aversivi (cum ar fi durerea și amenințările) este conservat în mod remarcabil.
În ceea ce privește dinamica durerii și a recompensei, principiul plăcerii se aliniază cu teoria procesului adversarului (OPT) a emoțiilor. Această teorie sugerează că tonul hedonic rezultă din procesele de recompensă și aversiune opuse din punct de vedere valoric care reglează homeostazia emoțională și motivațională. Conform OPT, activarea repetată a unui proces poate duce la atenuarea acestuia și la intensificarea simultană a procesului adversarului.
Acest concept este esențial pentru modelul neurobiologic al dependenței propus de Koob și colegii săi, care subliniază interacțiunea complexă dintre sistemele de recompensă și stres din creier, pe care o vom aborda mai târziu.
Modelul sugerează că dependența este o tulburare a homeostaziei hedonice, în care urmărirea cronică a plăcerii prin consumul de substanțe are ca rezultat paradoxal creșterea stresului și diminuarea sensibilității la recompensă. Această dereglare alimentează comportamentul compulsiv de căutare a drogurilor și un ciclu de dependență provocator, mediat de căile de recompensă ale creierului, inclusiv de sistemele neurotransmițătoare de dopamină. Aceste căi, modificate de substanțele de abuz, conduc la căutarea excesivă a plăcerii și la neglijarea riscurilor potențiale. Inovația umană a condus la extragerea și rafinarea substanțelor care sunt mai convingătoare decât recompensele naturale.
Băuturile alcoolice foarte puternice, țigările și sistemele avansate din punct de vedere tehnologic de administrare a drogurilor, cum ar fi seringile și dispozitivele de vaping, oferă stimuli puternici care pot depăși sistemul de recompensă al creierului.
În plus, chimia modernă a introdus substanțe psihoactive noi, extrem de puternice, inclusiv opioide sintetice și canabinoide, care pot influența căile de recompensă mai puternic decât oricând, crescând semnificativ riscul de dependență.
Printre substanțele comune care duc la SUD se numără alcoolul, tutunul, cafeina, canabisul, metamfetamina, heroina și cocaina.
Disponibilitatea drogurilor care creează dependență, combinată cu anumiți factori de mediu (cum ar fi stresul și influența colegilor) și cu vulnerabilitățile individuale (inclusiv afecțiunile psihice, durerea cronică, predispoziția genetică, vârsta și *****ul), influențează în mod semnificativ probabilitatea de a experimenta substanțe și de a dezvolta SUD.
TERMENI ȘI DEFINIȚII
Definițiile variate ale tulburărilor legate de substanțe au evoluat, reflectând progresele înregistrate în înțelegerea dependenței și a complexității acesteia. Dependența de substanțe, cunoscută în mod obișnuit sub numele de toxicomanie, este o tulburare cronică recidivantă caracterizată prin căutarea compulsivă de droguri, pierderea controlului în gestionarea consumului și simptome de sevraj la încetarea consumului.
Clasificată ca o boală cronică, toxicomania afectează o parte semnificativă a populației. Ea este asociată cu numeroase probleme secundare de sănătate, provocări societale și un declin al eticii muncii, toate având costuri societale substanțiale.
Institutul Național pentru Abuzul de Droguri (NIDA) descrie dependența ca...
Băuturile alcoolice foarte puternice, țigările și sistemele avansate din punct de vedere tehnologic de administrare a drogurilor, cum ar fi seringile și dispozitivele de vaping, oferă stimuli puternici care pot depăși sistemul de recompensă al creierului.
În plus, chimia modernă a introdus substanțe psihoactive noi, extrem de puternice, inclusiv opioide sintetice și canabinoide, care pot influența căile de recompensă mai puternic decât oricând, crescând semnificativ riscul de dependență.
Printre substanțele comune care duc la SUD se numără alcoolul, tutunul, cafeina, canabisul, metamfetamina, heroina și cocaina.
Disponibilitatea drogurilor care creează dependență, combinată cu anumiți factori de mediu (cum ar fi stresul și influența colegilor) și cu vulnerabilitățile individuale (inclusiv afecțiunile psihice, durerea cronică, predispoziția genetică, vârsta și *****ul), influențează în mod semnificativ probabilitatea de a experimenta substanțe și de a dezvolta SUD.
TERMENI ȘI DEFINIȚII
Definițiile variate ale tulburărilor legate de substanțe au evoluat, reflectând progresele înregistrate în înțelegerea dependenței și a complexității acesteia. Dependența de substanțe, cunoscută în mod obișnuit sub numele de toxicomanie, este o tulburare cronică recidivantă caracterizată prin căutarea compulsivă de droguri, pierderea controlului în gestionarea consumului și simptome de sevraj la încetarea consumului.
Clasificată ca o boală cronică, toxicomania afectează o parte semnificativă a populației. Ea este asociată cu numeroase probleme secundare de sănătate, provocări societale și un declin al eticii muncii, toate având costuri societale substanțiale.
Institutul Național pentru Abuzul de Droguri (NIDA) descrie dependența ca...
Din punct de vedere al diagnosticului, termenul de dependență este în prezent înglobat în termenul de tulburări legate de consumul de substanțe. Clasificările abuzului și dependenței din DSM-IV au fost concepute ca sindroame clinice înrudite, dar distincte.
Abuzul a fost definit ca un model inadaptat de consum care conduce la afectare sau suferință semnificativă din punct de vedere clinic pe o perioadă de 12 luni. Dependența a fost definită ca fiind consumul continuu de substanțe în ciuda afectării comportamentale sau a suferinței în aceeași perioadă de 12 luni. În 2013, DSM-5 a combinat ceea ce a fost conceptualizat anterior ca fiind două tulburări separate și ierarhizate (abuzul de substanțe și dependența de substanțe) într-un singur construct, definind tulburările de consum de substanțe pe o gamă de la ușoară la moderată și severă, severitatea dependenței depinzând de câte dintre criteriile stabilite se aplică.
DSM-5 definește tulburarea de consum de substanțe (SUD) ca fiind o tulburare neuropsihiatrică cronică recidivantă cu trei caracteristici principale .
Abuzul a fost definit ca un model inadaptat de consum care conduce la afectare sau suferință semnificativă din punct de vedere clinic pe o perioadă de 12 luni. Dependența a fost definită ca fiind consumul continuu de substanțe în ciuda afectării comportamentale sau a suferinței în aceeași perioadă de 12 luni. În 2013, DSM-5 a combinat ceea ce a fost conceptualizat anterior ca fiind două tulburări separate și ierarhizate (abuzul de substanțe și dependența de substanțe) într-un singur construct, definind tulburările de consum de substanțe pe o gamă de la ușoară la moderată și severă, severitatea dependenței depinzând de câte dintre criteriile stabilite se aplică.
DSM-5 definește tulburarea de consum de substanțe (SUD) ca fiind o tulburare neuropsihiatrică cronică recidivantă cu trei caracteristici principale .
- căutarea și consumul compulsiv de droguri
- pierderea controlului și dorința de a limita consumul
- Apariția stărilor emoționale negative (de exemplu, disforie, anxietate și iritabilitate) și a stresului
Un model problematic de consum de substanțe care conduce la afectarea sau suferința semnificativă din punct de vedere clinic, manifestată prin cel puțin două dintre următoarele, care apar într-o perioadă de 12 luni.
- Substanța este adesea consumată în cantități mai mari sau pe o perioadă mai lungă decât era prevăzut.
- Există o dorință persistentă sau eforturi nereușite de a reduce sau controla consumul de substanțe.
- O mare parte din timp este dedicată activităților necesare obținerii substanței, utilizării substanței sau recuperării după efectele acesteia.
- Pofta, o dorință puternică sau un impuls de a consuma substanța.
- Utilizarea recurentă a substanței duce la neîndeplinirea obligațiilor majore la locul de muncă, la școală sau acasă.
- Utilizarea continuă a substanței în ciuda problemelor sociale sau interpersonale persistente sau recurente cauzate sau exacerbate de efectele substanței.
- Renunțarea la activități sociale, profesionale sau recreative importante sau reducerea acestora din cauza consumului de substanță.
- Utilizarea recurentă a substanței în situații în care aceasta este periculoasă din punct de vedere fizic.
- Consumul de substanță este continuat în ciuda faptului că se știe că se are o problemă fizică sau psihologică persistentă sau recurentă care este probabil să fi fost cauzată sau exacerbată de substanță.
- Toleranță, astfel cum este definită prin oricare dintre următoarele:
- necesitatea de a utiliza cantități mult mai mari de substanță pentru a obține intoxicația sau efectul dorit.
- diminuarea semnificativă a efectului la utilizarea continuă a aceleiași cantități de substanță. - Sevraj, manifestat prin oricare dintre următoarele:
- sindromul de sevraj caracteristic pentru substanță.
- substanța (sau una strâns legată de aceasta) este consumată pentru a ameliora sau evita simptomele de sevraj.
Pentru a înțelege mecanismele care stau la baza dependenței, este esențial să se exploreze conceptul de cascadă a recompensei, deoarece dependența, în esență un comportament condiționat, se bazează pe procesul de consolidare a recompensei. Fără întărirea oferită de recompense, comportamentele învățate care caracterizează dependența nu s-ar instala. Înțelegerea neuroștiințifică a dependenței este complexă, cascada de recompense fiind o componentă centrală.
Cascada recompensei
Dopamina (DA) este esențială pentru mecanismele de recompensă declanșate de drogurile de abuz, deoarece s-a demonstrat că fiecare substanță cunoscută pentru potențialul său de dependență crește nivelul de DA din creier.
Calea mezolimbică a dopaminei, care se întinde de la zona tegmentală ventrală (VTA) din creierul mijlociu până la regiunile din creierul anterior, cum ar fi nucleul accumbens (NAc), amigdala și cortexul prefrontal medial (mPFC), este componenta esențială a sistemului cerebral de recompensă și consolidare. Aceste substanțe influențează inițial neuronii DA din zona tegmentală ventrală (VTA). Impactul ulterior al acestei interacțiuni este eliberarea de DA în nucleul accumbens (NAc), o regiune centrală a sistemului de recompensă al creierului.
Creșterea DA de către aceste medicamente nu este uniformă, ci variază în funcție de țintele lor moleculare și de efectele farmacologice specifice pe care le imprimă. Utilizarea repetată a medicamentelor care creează dependență duce la neuroadaptări semnificative în mai multe sisteme de neurotransmițători. Sistemele glutamatergic, GABAergic, opioidergic, endocannabinoid, colinergic, serotoninergic și noradrenergic suferă modificări care influențează căile afective și hedonice ale creierului și circuitele sale de răspuns aversiv.
Calea mezolimbică a dopaminei, care se întinde de la zona tegmentală ventrală (VTA) din creierul mijlociu până la regiunile din creierul anterior, cum ar fi nucleul accumbens (NAc), amigdala și cortexul prefrontal medial (mPFC), este componenta esențială a sistemului cerebral de recompensă și consolidare. Aceste substanțe influențează inițial neuronii DA din zona tegmentală ventrală (VTA). Impactul ulterior al acestei interacțiuni este eliberarea de DA în nucleul accumbens (NAc), o regiune centrală a sistemului de recompensă al creierului.
Creșterea DA de către aceste medicamente nu este uniformă, ci variază în funcție de țintele lor moleculare și de efectele farmacologice specifice pe care le imprimă. Utilizarea repetată a medicamentelor care creează dependență duce la neuroadaptări semnificative în mai multe sisteme de neurotransmițători. Sistemele glutamatergic, GABAergic, opioidergic, endocannabinoid, colinergic, serotoninergic și noradrenergic suferă modificări care influențează căile afective și hedonice ale creierului și circuitele sale de răspuns aversiv.
Sistemul opioid endogen și efectele sale
- Modulează sistemul DA mezolimbic, atribuind recompensei valori hedonice și contribuind la luarea deciziilor.
- Opiaceele cresc DA indirect prin inhibarea interneuronilor GABAergici din VTA.
- Receptorii opioizi Mu (MOR) de pe neuronii NAc sunt legați de efectele recompensatoare ale opioidelor și de analgezie.
- Receptorii opioizi delta (DOR) sunt implicați în analgezie, anxioliză, iar receptorii opioizi kappa (KOR) sunt asociați cu răspunsurile disforice asociate cu dependența.
Interacțiunea sistemului canabinoid endogen (ECS)
- Modulează sistemele de neurotransmițători precum GABA, glutamat și DA în calea mezolimbică.
- Activarea receptorilor CB1 în aferentele glutamatergice corticale inhibă eliberarea DA în NAc, afectând comportamentele de recompensă.
- Canabinoizii acționează diferit asupra terminalelor GABA și Glu datorită variațiilor raportului dintre receptorii CB1 și vezicule.
- Atât activarea CB1, cât și MOR pe neuronii GABA pot stimula eliberarea DA prin dezinhibarea ACh, în timp ce activarea pe interneuronii ACh ar putea reduce nivelurile DA în accumbens.
- Canabinoizii precum 2-archidonoilglicerolul (2-AG) pot dezinhiba neuronii GABA-A din substanța nigra, ducând la o creștere a DA.
Glutamatul și GABA
- Activitatea neuronilor DA este reglată de intrările glutamatergice (excitatorii) și GABAergice (inhibitorii) locale și pe distanțe lungi din mai multe regiuni ale creierului, inclusiv cortexul prefrontal și orbitofrontal și nucleul tegmental rostromedial.
- Intrările glutamatergice la neuronii dopaminei (DA) din zona tegmentală ventrală (VTA) și neuronii spinoși medii (MSN) din nucleul accumbens (NAc) joacă un rol în adaptările comportamentale asociate cu sensibilitatea la recompensă și formarea obiceiurilor, semne distinctive ale dependenței.
- Glutamatul excitant stimulează receptorii NMDA din interneuron, ducând la eliberarea GABA.
- GABA, la rândul său, inhibă eliberarea dopaminei din calea mezolimbică. Astfel, calea glutamatergică acționează ca o întrerupere a căii mezolimbice a dopaminei.
- Sistemul glutamatergic joacă un rol esențial în învățare prin intermediul căilor dependente de NMDA, consolidând în mod esențial asociațiile învățate între consumul de droguri și întărirea pozitivă.
- În același timp, sistemul GABAergic inhibă transmiterea potențialului de acțiune, oferind un echilibru modulator care poate fi perturbat de substanțele care creează dependență.
- Această interacțiune complexă este crucială pentru înțelegerea noastră mai largă a dependenței și va fi explorată mai în detaliu mai târziu în acest articol.
- Intrările neuromodulatoare, cum ar fi norepinefrina, serotonina, acetilcolina, neuropeptidele (oxitocină, neurotensină, orexină) și hormonii (insulină, leptină) influențează, de asemenea, activitatea neuronilor DA.
ROLUL DOPAMINEI ÎN ÎNVĂȚARE, COMPORTAMENT ȘI DEPENDENȚĂ
Dopamina (DA) este unul dintre cei mai vechi neurotransmițători și este esențială pentru fenomenele de dependență, influențând comportamentul și cogniția. În creierul mamiferelor, dopamina reprezintă 80% din conținutul de catecolamine, ceea ce înseamnă că este neurotransmițătorul dominant.
Prezența și funcția dopaminei sunt incredibil de conservate în întregul regn animal, ceea ce indică rolul său fundamental în procesele vitale. Călătoria evolutivă a dopaminei a început în urmă cu aproximativ 600 de milioane de ani, în corelație cu apariția motilității în organismele pluricelulare. Designul arhitectural al ganglionilor bazali la vertebrate este remarcabil. Se caracterizează prin căi de ieșire duble, care contrastează cu calea directă singulară întâlnită la speciile mai simple cu sisteme nervoase mai puțin complexe.
Apariția unei căi secundare sau indirecte la vertebrate reprezintă un progres evolutiv semnificativ. Această cale indirectă face parte integrantă din selecția nuanțată și precisă a răspunsurilor pentru procesele cognitive superioare. Se consideră că această evoluție a căii indirecte a ganglionilor bazali este fundamentală pentru cogniția sofisticată observată la mamifere, inclusiv la om, reflectând complexitatea dezvoltării neuronale de-a lungul istoriei evolutive.
Axioma "A gândi înseamnă a te mișca" subliniază rolul esențial al dopaminei în inițierea și controlul mișcării.
Prezența și funcția dopaminei sunt incredibil de conservate în întregul regn animal, ceea ce indică rolul său fundamental în procesele vitale. Călătoria evolutivă a dopaminei a început în urmă cu aproximativ 600 de milioane de ani, în corelație cu apariția motilității în organismele pluricelulare. Designul arhitectural al ganglionilor bazali la vertebrate este remarcabil. Se caracterizează prin căi de ieșire duble, care contrastează cu calea directă singulară întâlnită la speciile mai simple cu sisteme nervoase mai puțin complexe.
Apariția unei căi secundare sau indirecte la vertebrate reprezintă un progres evolutiv semnificativ. Această cale indirectă face parte integrantă din selecția nuanțată și precisă a răspunsurilor pentru procesele cognitive superioare. Se consideră că această evoluție a căii indirecte a ganglionilor bazali este fundamentală pentru cogniția sofisticată observată la mamifere, inclusiv la om, reflectând complexitatea dezvoltării neuronale de-a lungul istoriei evolutive.
Axioma "A gândi înseamnă a te mișca" subliniază rolul esențial al dopaminei în inițierea și controlul mișcării.
Organizarea structurală a neuronilor DA
Last edited: